La fille en bleu

FRAGMENTE DE SCRISOARE

Au trecut doar cateva ore de la ultimele mele cuvinte si parca nu ma pot abtine sa nu-ti scriu din nou cate ceva, mic, neinsemnat, dar totusi, pur… nu ma chinui si poate ar trebui sa-mi storc mintile ca sa creez ceva cu adevarat magnific… dar e atat de bine atunci cand nu gandesc, ci doar simt; te vad, iti zaresc chipul si uit sa mai gandesc. Imi opresc ideile si le fac sa-mi astepte ivirea dupa miezul noptii, dupa acele ore negre cand luna nu mai poate luci pe bolta cereasca, ci se cufunda in ochii tai. Da, pierd lumina lunii, dar o regasesc si mai vie in privirea ta; de aceea in permanenta ea e neagra, isi asteapta farul ca sa o transforme in mister.

Iti scriu si te scriu; reusesc sa rup perdeaua noptii si sa te vad gol; pielea imi miroase a nou, poate a inocenta; imi apropii mainile de trupul tau si inchid ochii; lumina ce creste din sufletul tau ar vrea parca sa ma orbeasca si sa ma ucida cu pulsatia ei translucida… dar nu ma poti pierde; iti simt fiecare miscare cu pipaitul avid al degetelor, te ung cu o licoare magica si te curg nestavilit intre noi… gura mea iti atinge rasuflarea pierzandu-se intr-un sarut salbatec… visez…

… alte ore se scurg din timpul tau si simt nevoia sa fug de aparitia ta nocturna. Stiu ca vei sosi la geamul meu si ma vei implora sa-ti deschid, sa intri in lumea mea, sa ma adormi cu o simpla atingere de degete, de iluzii, de senzualitate…

Noaptea-si deschide zavorul si ma primeste iubitoare la sufletul sau. E timpul sa-mi inchei timpul, sa lacatuiesc toate secundele si sa ma cufund in miezul visarii nocturne. Acolo ma asteapta o alta luna si un alt tenebru, luna mea, tenebrul meu. Iti las cheia pe aceasta fila, tu nu trebuie decat sa o gasesti si sa deschizi cu ea poarta spre nocturna mea. Voi fi acolo, te voi astepta…

Au trecut doar cateva ore de la ultimele mele cuvinte si parca nu ti-am vorbit nimic…

Hristos a inviat!

Cateodata simt o nevoie acuta de a ma intoarce in trecut, dar nu in trecutul meu, cel trait violent de mine, ci in acel hau al istoriei in care existau dezmatul si frivolitatea, iubirea fiind un sentiment rar intalnit, apreciat si gustat… as vrea sa fiu in pielea unei regine, unei celebre regine careia i-a fost adorat doar trupul, dar care o data a iubit… intens, crucial, pana la sange, pana la piele, pana la pierderea frivolitatii, a dezmatului, privind cu alti ochi religia si pe Dumnezeu… mi-as dori sa iubesc atat de puternic incat sa fiu capabila sa inteleg ce a simtit Ea atunci cand si-a vazut iubitul decapitat… sa am curajul de a-i lua capul si de a-l acoperi cu o tesatura murdara… sa-l port viu in brate, in inima si sa astept un ultim zambet din partea lui… si sa stiu ca deja e prea tarziu… ca zambetul il port in mine, e iubirea insasi… si sa plec, intr-o trasura, departe de lume… si sa-mi uit o lacrima agata de gene… si sa nu mai fiu Eu…

Poate imi doresc acest lucru din cauza faptului ca am trait cu acest personaj fabulos al istoriei fiecare intensitate de emotie, de gand, de puritate, de daruire, de sacrificiu, de transformare… se poate… am incercat sa ma pun in pielea Ei si am incercat sa simt… nu am putut dormi toata noaptea… carnea ma durea, sangele era vijelios, parca vorbea fara oprire cu asternutul, oasele, nu mai stiu… m-am trezit altfel ca de obicei…

Oare cum ar fi… daca nu ar mai fi?…

Mi-e dor de gradina, de ciresi, de Nichita; l-am uitat printre amintiri, printre randurile scrise in cea mai mare viteza pe bancile scolii… da, atunci cand eram la liceu, parca prin clasa a XII-a, si cand iubeam nebuneste… un baiat, un autor si un anotimp… hmmm… “un an, un timp”… ?

Cateodata ma simt goala si nu stiu de ce… imi lipsesc anii de agonie, de nopti pierdute, de vise curate, spulberate de intunecimea intunericului, anii in care datorita unei gripe de zile mari l-am descoperit pe Eliade si m-am salvat de la o nenorocire evidenta, apoi, treptat, m-am regasit in scrierile lui Voiculescu, Calinescu, Preda si Nichita; da, cum as putea oare sa nu-l mentionez pe El? Cu ajutorul Lui m-am intregit… m-am ridicat din mocirla in care ma avantam cu atata naturalete si am pornit-o pe calea ce mi-a fost predestinata… of, ce n-as da sa fiu aceeasi din timpul liceului!

Mi-e dor de colege (am fost o clasa de fete) si de statul in banca… acum sunt profesoara, sunt in fata elevilor, dar parca nu e acelasi lucru…

Cu trecerea timpului eu simt ca ma metamorfozez in tinerete…

Imi simt muzica in vene si, cu pieptul dezgolit, iti alerg in intampinare. E seara noastra si vreau sa dansam din nou… acordurile se bat sacadat printre portative si eu plutesc de fericire, ai venit si cat te asteptam…

A trecut mult timp de la ultimul nostru vals si marmura a racit sub talpile mele goale… as fi vrut sa port aceeasi rochie, rosie, lunga care stii prea bine ca ma avantajeaza, dar mi-a luat-o sora mea si a fugit cu ea la piata… hmmm, ironia sortii! In seara aceasta imi voi purta cu mandrie camasa barbateasca, da, aceea pe care mi-ai facut-o cadou intr-o zi, stii, cand ne plimbam si am vazut-o in vitrina… e la fel de albastra, nu s-a uzat, asteapta sa fie atinsa, mangaiata, sedusa, ca si stapana…

Iti place muzica? Sau ar fi trebuit sa aleg “Holograful” nostru? Lasa, imi vei spune mai tarziu, acum e valsul nostru si dansam… cu picioarele goale ne atingem spatiile si ele se cutremura, notele fug prin aerul camerei si ne invadeaza in trup… si simt si iubesc si traiesc… oare valsul nostru are ceva magic, de ce nu mai este dansat de nimeni, de ce nimeni nu a auzit de el? Ar trebui sa-l imprumutam si altora?

“In seara aceasta dansam, am uitat de cuvinte si nu le mai folosim… le lasam pentru cativa timpi sa se odihneasca… s-au uzat si au devenit rigide… le vom relua maine jucandu-ne cu primavara… acum te dansez, iubito!”

Suav, suav, suav…

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.

E iarasi primavara… oare o poti vedea de acolo, de la distanta ta? As fi vrut sa ti-o descriu, dar imi dau seama ca nu are nici un rost… tu esti un simplu calator ce nu se mai intoarce din drumul sau; pentru tine, primavara s-a spart in amintiri si fiecare ciob zace uitat printre urme… nu te mai poti intoarce sa o admiri, e deja apusa in sufletul tau… atunci zi-mi si mie, cum as putea sa-ti descriu ciresii din acea gradina? Stii, iubite, au inflorit… si-s asa de frumosi… parca asteapta intoarcerea ta… in zadar… iluzoriu… am furat rochia albastra din cufarul amintirilor si am plecat asa, subit, in intampinarea ta; am senzatia ca apari… in acelasi loc al intalnirilor noastre primavaratice… imi astern picioarele la umbra aceluiasi cires ce da in floare… si astept, te astept. Eu stiu ca totul e o iluzie, ca nu imi apari si ca nici macar nu-ti amintesti de primavara noastra. Eu totusi astept… cu un vant prieten si un soare confident imi uit de singuratate… arunc milioane de cuvinte in bataia vantului, stiu ca ti le va tranti in fata, intr-o furtuna naprasnica… atunci vei sti ca sunt in viata, ca nu am uitat sa scriu si ca tot ce a fost ispita destinului s-a preschimbat in ceva stiut doar de noi… de-abia atunci imi vei asculta chemarea, asteptarea…

Se face tarziu si eu tot acolo sunt… hmmm, dar nu ai cum sa ma vezi… indata vine si noaptea si eu tot astept… maine il voi fura pe Nichita Stanescu din randurile scrisorilor noastre si ii voi asculta temerile… sub aceeasi umbra… vom fi doar noi doi si primavara… atunci il voi iubi la nesfarsit, sub un cer cald si o floare pe care mi-o voi prinde in par de emotie… traiesc!

A inceput valsul nostru… note discrete, acorduri fine de pian.. da, suntem noi pe ringul de dans; imi iei mana, tresar si te privesc in ochi; rochia isi unduie discret pliurile de dalele de marmura. In seara aceasta m-am imbracat in rosu, simteam ca va fi valsul nostru… da-da-da-dam… da-da-da-dam… pasul tau ma ghideaza neincetat… o strangere de mana… tresar… inima imi e strivita de sunetul suav al muzicii, de pieptul tau puternic, de mirosul ce invaluie umbrele noastre… as vrea sa am curajul si sa ridic ochii din pamant, totu-mi pare prea-prea… rece-cald-fierbinte-sloi-rosu-negru… e un dans si o iubire in care nu-mi pot controla simturile. Imi esti aproape si parca dalele atat de reci se transforma in intuneric; rasare luna si e plina; ne bate in geam si noi ne continuam eternul dans… rochia-mi fosneste si valsul se aude pana in departari… si afara-i primavara si eu sunt fericita… adorm in bratele tale cu gustul pielii tale pe rochia mea…

Da-da-da-dam… da-da-da-dam…

Hai, iubitule, de-ai sti cat am asteptat primavara… hai sa fugim desculti prin firele de iarba si sa mirosim ciresii ce dau in floare.. sa ne agatam de suflet cate o carte si sa fugim sa nu ne mai stie lumea de existenta; sa ne adapostim intr-o gradina frumoasa, in care, spate in spate, sa ne simtim pielea frematand de candoarea primaverii si, mana in mana, sa gustam dintr-un vers ce-l stiam doar noi doi. Da, iubitule, iti aduci aminte cand recitam ca nebunii, la umbra ciresilor in floare, din Nichita Stanescu? Mai traiesc acele clipe… el era mereu legamantul nostru; nu stiu de ce, dar l-am uitat prafuit intre trupurile noastre, intre orele noastre si vreau sa-l reinviem… se poate? Poti? Vrei sa fugi cu mine intr-o gradina frumoasa, ciresii in floare sa ne astepte ca de obicei si noi sa ne iubim… sa ne iubim…

E primavara si parca as vrea sa-mi scot sandalele rosii… da, aceleasi sandale rosii, inca nu s-au rupt, poate e ceva predestinat… nu vreau sa analizez prea mult, vreau doar sa simt fericirea unei zile de primavara in sandalele mele norocoase. Sa fugim orbeste si sa nu ne uitam la ce lasam in urma noastra… scrisori, litere, inele… nimic din toate acestea nu sunt eterne… in acest moment frumusetea unei zile de primavara este fara sfarsit, la fel ca si iubirea mea…

Acum mai astept ploaia de primavara… in aceeasi gradina… sub aceeasi ciresi in floare…

Hai…